Mog's laugh Blog

Biennala din Venetia, in Il Giardini, august, iesim din umbra zidurilor si intram in caldura toropitoare unde dam de tipatul cicadelor scoase din minti, tipat mereu egal, ca o mantra. Ajungem la prima terasa care ne iese in cale in Il Giardini, unde spre bucuria mea vad multi adolescenti impreuna cu parintii.

Vazundu-ne cum cautam un loc, printre mesele albe ne face semn sa ne asezam la masa ei, o femeie cu o palarie de pai cu boluri largi si niste ochelari de soare superbi. Are in fata o sticla mica de prossecco si o punga cu chipsuri. Gestul ei a avut ceva atat de familar dar mai ales decisiv ca si cum pe noi ne astepta si noi stiam ca suntem asteptati. Avea un ten alb foarte curat, un zambet onest si niste dinti corecti definitiv, gesturi elegante si extrem de precise. Ne povesteste cu o voce usor pitigaiata dar serioasa ca ea vine de multi ani la bienala, ca a studiat istoria artei in Florenta si ca locuieste in Washington.

Apoi la fel de firesc ca gestul prin care ne-a chemat la masa ei, a inceput sa ne spuna tot felul de detalii despre pavilioanele care i-au placut cel mai mult anul acesta si cat de bun a fost cel al Romaniei din 2019 (dupa ce a inteles ca suntem pentru prima oara la bienala). Cred ca a durat 15 minute conversatia in care ne-a recomandat inclusiv restaurante in Florenta unde urma sa mergem in cateva zile si o biserica din oras care-i placuse foarte mult in anii de facultate.

Nu ne-am prezentat, am uitat. Ea a pornit discutia si a incheiat-o la fel de brusc si firesc. Nu am reusit sa vedem toate pavilioanele, insa tot ce ne-a indicat americanca, am vazut, am respectat fara tagada recomandarile ei clare. Stia. Stia inclusiv multe nume de artisti romani ca Paul Neagu, Piliuta, Victor Brauner. Imi facusem cat de cat temele pentru bienala insa a devenit mai simplu sa preiau de la ea, pentru ca increderea pe care ne-a castigat-o in cateva minute, femeia cu alura de Anna Wintour, ne-a aratat cat de simplu e sa cuceresti niste oameni si sa le lasi o senzatie dulce. Rar am intalnit oameni care sa fie atat de penetranti, fara a avea nici cea mai mica urma de obraznicie, impudoare, lipsa de finete. Poate era de fapt o Anna Delvey (Anna Sorokin). Oricum am hotarat ca o cheama Anna. 🙂

Laptele Viselor e titlul Bienalei de anul acesta (care a avut prima editie in 1854), titlu preluat dupa o carte a Leonerei Carrington, are trei teme : reprezentarea corpului uman si a metamorfozei lui; relatia intre om si tehnologie; conexiunea intre corpuri si Pamant.

Danemarca, USA, Franta, UK, Germania si Austria au fost cele mai interesante pavilioane pentru noi din tot ce am vazut.

In afara Bienalei, am vizitat si expozitia lui Anish Kapoor unul din cei mai in voga artisti din lume,acum. O expozitie pe care am Simtit-o prin tot corpul. Sangerosul Kapoor, asa l-am poreclit….dupa ce am intrat in cateva camere in care tocmai “se savarsise” un macel. Sange si bucati de corp uman din ceara…..care sufocau spatiul in care eram.

Lumea concetrata prin arta, e libera de suferinta si ofera un spectacol interesant. Asa ca….e frumos la Bienala. Works for me 🙂

E misto cand ai un blog din 2010 si s-a facut 2022 :). Nu prea te-ai tinut de el, adica au fost ani de zile in bezna (pentru blog doar). E misto cand il recitesti pentru ca ai un zambet timp pe fata. Eu cel putin asa zambesc acum pentru ca am recitit una din postari. Cred ca unul din hobby-urile mele ar trebui sa fie intoarcerea in timp, episoadele de nostalgie, frecat amintirile de pe o parte pe alta.

Imi e greu de multe ori cu prezentul in pofida tuturor sfaturilor de dezvoltare personala. (Ha Ha Ha). De aia ador sa fac poze pentru ca pot trai la fel de intens un moment si dupa 5 ani doar uitandu-ma la o fotografie.

Cum sar intr-o piscina si ma dau peste cap, asa sar in amintiri si pot sta minute in sir sau pot povesti intamplari de acum 20 de ani ca si cum ar fi fost ieri. E fain ca ne schimbam atat de neasteptat si ca ne putem imersa in trecut cand clar esti mai departe de atunci, poate si mai detasat dar sigur mai obiectiv sau cel putin mai recunoscator ca ai ajuns pana aici. Aici de unde iti poti aduce aminte. Pentru ca “averea cea mai de pret e viața, si viața noastră, va rog să mă credeți, nu atârnă decât de un fir de păr” Alexandre Dumas.

Aici unde iubesti viata intr-un cu totul alt mod decat ai facut-o vreodata. (Poate de frica ca realizezi cat e de scurta e sau cat de fragili suntem). Aici unde am ajuns si eu poate mai tarziu sau mai repede ca altii. Adica nu intr-un consum hedonistic al vietii alandala, ci intr-unul hedonistic inclestat si cu fascinatie pentru hazard, orientat si pe ce poti sa oferi, nu doar sa iei. Pentru cum nu lasi viata sa te traiasca ci pentru cum o traiesti tu pe ea.

Nu e ca timpul schimba lucrurile, doar noi ne schimbam in timp.

A fost o perioada amestecata. Cand am schimbat prefixul (varstei) si diversele rezolutii mi-au survolat atmosfera am incercat sa pun ordine in lucruri, lecturi, prieteni, viata, cat sa ma aflu acasa in sufletul meu. (Senzatia de nevoie de oglindire in oglinda, dupa o perioada de oglindire in metal).  

Si parca nimic nu e intamplator…. 😊 pentru ca in aceasta incercare de oranduire pe care o tot aman, mi s-a parut amuzanta saptamana asta in care Zelea Codreanu a co-existat in gandurile mele o data cu Andy Warhol. Am citit cartea Tatianei Niculescu despre el si am urmarit documentarul de pe Netflix cu Warhol.

Ordinea cea noua pe care ma gandisem sa o incep gliseaza intre un eu exhibitionist, democratic, avid de orice e outrageous, extrem si creativ, invaluit de hipersensibilitate (atmosfera din jurul lui Warhol) si un eu in cautarea disciplinei, linistii, tacerii, darzeniei si misticismului  (lui Zelea) mai putin antisemitismul furibund al ultimului.

Legatura poate sa para fortata, insa coincidenta i-a adus impreuna pe cei doi, cel putin in universul meu. Doua personaje un pic prea paradoxale. Unul (Warhol) atat de liber si prolific intr-o America care il imbratisa cu toate excentricitatile lui si altul (Codreanu) un patriot cu densitate sufleteasca,orgolios, crunt de inversunat, razbunator.

Fortat, fortat, insa pana la urma exact asa e si lumea de astazi. Acelasi contrast profund intre ce se intampla acum legat de razboiul vecin si viata cealalta a noastra in afara conflictelor de genul asta cu nenea Social Media la brat. O lume a libertatii si creativitatii si o lume incordata, grea, morbida si ingrozitor de violenta.

Asa a fost dintotdeauna, asa va fi mereu probabil. O lume schizofrenica in care regasirea tine de noi.

Recomand (fara expresia “cu drag” pe care nu stiu unde as putea sa ma ascund sa nu o mai aud) cartea Tatianei Niculescu si de fapt imersiunea in putina istorie ca sa intelegem unde suntem pentru ca am inteles cine am fost si documentarul despre Andy Warhol pentru descoperirea unui artist care transcede prin sinceritatea lui.

 Nu stiu cine a zis asta, insa e valabila pentru ambii despre care am vorbit mai sus “Cea mai mare libertate a omului este aceea de a avea propriile ganduri, cel mai mar curaj este de a spune ceea ce gandesti. “

PS: Warhol a facut cateva filme interesante, din care eu am vazut doar “Vinyl” o adaptare dupa “Portocala mecanica” a lui Brugges. Le gasiti pe Ubuweb, gratis.

P.P.S. Si evident ca mi-am imaginat o discutie intre cei doi. O Dumnezeuleee ! 😀

Jurnalele, autobiografiile, memoriile…. :).  Din clasa a 8 a pana in anul 2 de facultate am avut si eu jurnalul meu in care imi notam toate intamplarile, filmele vazute, cartile citite, citate, melodii pe care le descopeream, actori, poezii… Toata adolescenta mea bantuita de tot felul de figuri interesante, intamplari nu neaparat deosebite insa absolut miraculoase pentru mine, toata adolescenta mea e in agendele si caietele acelea….atat de pretioase acum, atat de ascunse de mama, atunci. Lumi peste lumi, schimbari de perspectiva, experiente devastante, decisive, diurne, diluate, – ha ha ha ha – pe care acum le parcurg in 30 minute…..cand le recitesc.

Jurnalele sunt fascinante pentru ca e nevoie de curaj sa te marturisesti tie, lumii, depinde. Scrisul e terapeutic, te simti fertil si undeva intr-un cotlon al mintii crezi ca ti se indeplinesc dorintele daca scrii ca si cum ar urma sa se concretizeze totul dupa ce lasi stiloul jos…. (my superstitious way of thinking 🙂 ).

De asta am fost o devoratoare de jurnale mari, pentru ca acolo gasesti cancanuri (hi hi) dar mai ales multa literatura si cugetari filozofice de buna calitate.

Cele mai frumoase jurnale citite de mine, daca n-am uitat ceva…

Jurnalul adolescentului miop – Eliade

Jurnalul unui geniu – Dali

Jurnalul unei fete greu de multumit – Jeni Acterian

Scrisori catre fiul meu – Liiceanu

Caietele lui Cioran

Jurnal – Kafka

Confesiunile unei dependente de arta – Peggy Guggenheim

Eliade, Jurnalul adolescentului miop “Dupa ce o perioada e depasita, durerile şi nelinistile sunt uitate.”

Jeni Acterian, Jurnalul unei fiinte greu de multumit “Dostoievski are geniul de a te face să crezi ca ideile pe care le improasca scrisul sau tasnesc din tine.”

Kafka “Otelul nu era voie sa-l sorbim cu zgomot, tu o faceai”

Pentru ca……Olivia….si pentru ca Jocul Orb e contagios.  http://joculorb.blogspot.ro/2016/09/o-zi-de-septembrie.html

Asa ca…o zi de septembrie, e o zi de:

– inspirat valuri de aer curat pe plaja, la mare, langa un latte ;

– de terminat mai multe carti desfacute la inceputul verii…(ooo, da! Vama nu te lasa sa citesti, te indeamna sa privesti, sa traiesti );

– de ascultat tatal unei prietene la 2 noaptea cum povesteste cu bunatate si dureroasa nostalgie despre ulcioarele cu lapte prins din casa de la tara a copilariei lui si despre cele mai mici gesturi ale unui bunic simplu, bland si vertical, despre o lume trecuta, dar autentica, cu sunet de cantat de cocos dimineata, strigate de copii pe ulite stramte si miros de animale venite de la pascut;

– de pus pe hartie proiecte, liste, listute;

– facut snorkeling prin Grecia (ah!);

– ascultat Goran Bregovic live in concert dupa muuulti ani;

– cautat si mancat galusti cu prune ca Haplea, e nebunia prea nebunie pentru facut;

– zambit, ras, lacrimat;

– plecat la Piatra-Neamt pentru cautarea timpului pierdut din vara asta si piure de castane;

– de vazut expo “Amintiri de departe despre oameni…”  de Iris;

– de ingrijorat analizand efectele timpului asupra felului de-a fi al fiecaruia dintre noi (nu puteam sa o zic mai bine ca Olivia);

– bucurat de transformarea culorilor zilelor in galben, verde, ruginiu si umplut casa cu flori;

– selectat spectacolele din Festivalul National de Teatru;

– de intalnit cu oamenii mei frumosi unde n-au loc dialoguri de plastic;

– ascultat si mirosit ploaia;

– de scris pe blog dupa 4 ani si jumatate…

 

Oradea e ca o femeie. Si cum femeile protejeaza, in loc sa simt orasul ca pe “inchisoarea” mea timp de o luna, am simtit ca orasul are grija de mine si am descoperit la fiecare pas povesti, locuri de poveste, intamplari, oameni, oameni, personaje unice. Am descoperit si ceva nou, al meu, inca o parte din devenire pe care nu pot sa-l definesc, ceva insotit de o stranie bucurie, o suspendare intre nostalgie si cautare.

Nostalgia de acasa, sau de a avea un acasa! O cautare a unor raspunsuri sau poate a unor intrebari bune. Insa m-am obisnuit sa treaca un timp pana sa inteleg, pana sa gasesc semnificatia a tot ceea ce e in jurul meu sau a ceea ce mi se intampla. Sunt intr-un vesnic defazaj cu prezentul. 🙂

Asa ca pana sa inteleg neantelesul traseului meu….mai bine sa scriu despre perioada plimbarilor lungi printre platanii uriasi ai Oradei.

A inceput toamna si toamna bihoreana e evident linistita, are frunze maaaari, colorate care salasluiesc pe strazi si cand le clintesti din loc, atunci vezi cat de fragile sunt. Si fooooootballll cu frunzele si fosneeet….  Apoi are podurile lungi si Crisurile flancate de salcii, bisericile in care parca s-au adunat toti preotii intelepti din tara asta, teatrul si mirosul de pepene galben al scenei, sunetele limbilor pe langa care treci, ale romanilor, ungurilor, slovacilor….linistea orasului de provincie, linistea parcurilor, mirosul de kurtos kolac si umbra-mi care se prelinge pe cladiri, pe copaci, pe asfalt la fiecare pas pe care il fac.  

Oamenii. Oamenii sunt oameni, si cand esti singur esti atent si ai timp sa ii observi. Si aici i-am intalnit pe cei mai calzi, delicati, respectuosi si zambitori….cu povesti grele, cu munci si mai grele, insa cu suflet si bucurie de viata.

M-am apucat sa scriu toate astea (pe scurt) pentru ca astazi a fost prima oara cand mergand prin viscol cu nasu’ bagat in fular si uitand pentru cateva momente de frumusetile din jurul meu, m-am trezit luata in brate din senin, invartita si pupata pe frunte de un tanar zambaret, in mijlocul strazii, care a disparut fugind prin zapada…

Asa e Oradea, te imbratiseaza cand te ia mai tare obsesia grijii si a necazului, si te lasa uimit in ninsoare, zambind.  

Raman cu memoria gestului.

P.S. de acultat Maximilian Hecker – Homesick (nu reusesc sa-l atasez cu nici un chip 🙂 )